EMINESCU POET NAŢIONAL

CU VIZIUNE RELIGIOASĂ

        Marele nostru poet naţional a generat, dintotdeauna, analize şi aprecieri din partea multor împătimiţi ai ştiinţei literelor şi cunoscători ai tainelor sufleteşti/spirituale, însă de puţine ori am văzut discutându-se de aplecarea poeziei româneşti spre partea religioasă a fiinţei naţionale. De prea puţine ori s-a vorbit de iubirea, în sensul deschiderii spre cunoaştere, pe care acesta a împărtăşit-o istoriei, tradiţiilor şi teritoriului românesc.

        În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, dintre care s-au distins pierderea a două teritorii cu suflet românesc, Basarbia şi Bucovina, dar a şi slăvit actul sfânt al Învierii, căutând refugiu în liniştea duhovnicească, pentru a putea simţii româneşte, chiar şi după moarte. Putem din această perspectivă să-l înţelegem pe Eminescu ca .

        Marele nostru poet poate fi considerat un vizionar, deoarece s-a angajat în istorie, cu credinţa că existenţa fiecăruia are un sens şi lumea înaintează spre o finalitate luminoasă. El a intrat în lupta de zi cu zi pentru a aboli răul şi minciuna, nepăsarea şi scârba, ura şi necinstea. Ca poet vizionar nu s-a dat bătut nici în ruptul capului de a înfăptui cu dragoste, de a se jertfi de bunăvoie spre propăşirea unei comunităţi de fraţi, românii de oriunde s-ar afla.

        Pentru a-l înţelege din postura de poet naţional, este de ajuns să reluăm cugetările sale, susţinute de date istorice de netăgăduit, privind soarta celor două teritorii româneşti Bucovina şi Basarabia.

În 11 aprilie 1878, poetul evidenţia fără tăgadă că „Bucovina a fost despărţită de la trupul Moldovei, de stăpânire nemţească, iar românul îşi va aduce aminte fără de jignire vremea nenorocită, în care s-a petrecut această rupere în două bucăţi a Moldovei. Atunci ţara era secată de puteri, dezorganizată, părăsită şi lipsită de povaţa unui domn firesc. Chiar şi în aceste împrejurări însă, fruntaşii ei şi-au făcut, după putinţa timpului, datoria şi nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfinţenia morală (….).

Fără de învoirea lor, moldovenii au fost dezbinaţi şi pentru aceea până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dreptul de ase simţi uniţi.

Bucovina a rămas încă o ţară românească, o parte din Moldova. Şi nimeni nu poate să-i învinovăţească pe moldoveni pentru aceasta, fiindcă ei niciodată nu au renunţat la dreptul de a se simţi membri ai aceleiaşi individualităţi sociale.

Cu totul altfel ar fi, dacă moldovenii ar fi consfinţit, prin învoirea lor, fapta împlinită. Atunci moldovenii din Bucovina, priviţi ca o parte pierdută, s-ar privi înşişi ca o parte părăsită a poporului român.

Nu avem dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare sau sta la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă de la părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare că ne-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită”

        Cu claritatea unui poet naţional cu viziune religioasă, Eminescu ne îndeamnă spre păstrarea simţirii româneşti şi respingerea încercărilor de a mânji cu vină conducătorii din acea perioadă grea, cum că ar fi renunţat la credinţa românească de unitate, chiar el susţinând, cu responsabilitatea conferită de o bună înţelegere a timpurilor, că suntem un popor care „am stat aici între turci şi ruşi, mereu am fost zguduiţi şi mereu suntem apucaţi de puternicul curent (…). Am fost mereu un zid de despărţire între apus şi răsărit”, devenind astfel ţinta marilor puteri.

Din această perspectivă, citindu-l pe Eminescu ne dăm seama că poetul vizionar este cel ce nu disperă că lumea este nedreaptă şi s-a abătut de la eroism şi echilibru, este cel ce caută cu toată fiinţa bucuria de a fi în lumină, de a vedea cerul înstelat şi stejarii pe pământ, de a auzi vântul. Este cel ce biruind atât disperarea cât şi exaltarea bucuriei, se ridică la înţelepciunea senină şi curată, la echilibrul stelelor, iar cânturile (poemele) lui sunt putere purificatoare care naşte nădăjduire, singura ce poate genera iubirea între oameni.

Elocventă este credinţa poetului în neamul românesc: „Ieşim întotdeauna la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere. N-am cerut niciodată decât putinţa dezvoltări pacinice, să fim un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei. Nu stăruim decât ca popoarele de la apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunei şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră(…)”.

        Revenind la postura sa de poet religios, trebuie spus că lui Eminescu nu-i erau străine sfintele slujbe religioase şi iubea imnul <Lumină lină>, unul din cele mai frumoase din cadrul vecerniei Ortodoxe. Acest fapt reiese dintr-un material publicat sub titlul , în „Telegraful Român” (Sibiu, 11 ianuarie 1889), în care Arh.BV.Ananie zicea: „În ziua de Sfinţii Voevozi, din anul 1866, m-a chemat la mânăstirea Neamţului şi l-am spovedit, l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai că, tare posac şi trist. Părinte să mă îngropi la malul mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară cum cântă , mi-a zis”.   

        De asemenea, poezia „Învierea”, în care sunt prezentate antitezele atât de dragi poetului, este un exemplu de viziune religioasă a poetului. Clipele care preced cea mai mare minune – Învierea din morţi a Domnului – stau sub pecetea tensiunii dintre contraste, întuneric şi lumină, frig şi viaţă, punând deci în opoziţie nimicimea umană cu măreţia divină. 

Într-un cadru mistic, poetul descrie atât frumos momentul mult aşteptat, după ce orologiul sună chemarea „Veniţi de luaţi lumină/Un clopot lung de glasuri vii de bucurie/Acolo-n altar se uită şi preoţi şi popor/Văd biruinţa Mântuitorului/Lumina ducând-o celor din morminte/Cu moartea pe moarte călcând-o/Cântări şi laude-nălţăm/Noi, Ţie, Unuia/Primindu-l cu psalmi şi ramuri/Cântând aleluia, Cristos a înviat din morţi/Cu cetele sfinte/Cu moartea pe moarte câlcând-o/Lumina aducând-o celor din morminte”.

        Deşi cunoscutul tropar al învierii foloseşte verbul , poetul utilizează altul, mai dinamic, . Domnul însuşi celor din morminte lumina, adică viaţa, cu referire clară la dogma creştină ortodoxă a pogorârii la iad a Mântuitorului, ceea ce face din acest poem un tratat de teologie a Învierii.

        În toţi marii poeţi religioşi „naţionali”, transpare o rânduială a spiritualităţii, o cosmogonie ce se limpezeşte în jurul Tatălui Ceresc, Părintescului. Cosmogonicul este însă, numai un moment în evoluţia marelui poet şi anume momentul intrării în putere, în stăpânirea Logosului (Dumnezeirii) din care se conturează graiul. Ca să ajungă aici el trebuie să pună stăpânire pe univers prin cuget şi simţire, prin cunoaşterea care la mare poet este necesitate. El trebuie să devină familiar, să-şi apropie toate marile viziuni din graiurile ce au lăsat semn în istorie, el trebuie să se simtă acasă în univers, să se mişte în civilizaţiile şi culturile lumii.

        Mai mult, poezia „Luceafărul” poate fi văzută ca o poezie religioasă. Iniţial a avut trei variante, deoarece poetului i-a fost foarte greu să găsească „o prea frumoasă fată”, spiritual frumoasă şi nu trupeşte.

Rugăciunea (vezi rugăminte în poem) este un dialog cu Dumnezeu. Însă cu , cu nu poţi intra în dialog, dacă ai sufletul încărcat şi nu eşti curat ca „fecioara” descrisă de Eminescu. Pe de altă parte „Erosul” capătă un alt înţeles decât cel obişnuit, se identifică prin „Iubire”, prin acel ceas unic în viaţa omului, al liniştirii, când tot ce-l înconjoară îi este apropiat.

Eminescu înţelegea ceasul nunţii şi proslăvirii. El nu a văzut femeia ca un obiect al plăcerii şi desfătării, ci ca o fecioară cu faţă străvezie, cu mâini subţiri şi reci, cei răsare poetului în cale precum icoana virginei Marii, „fecioară de trei ori/Înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere/Pe fruntea ei purtând coroana/Este mireasa sufletului înger, rege şi femeie”.

Pentru poet femeia este posibilitatea dialogului pe pământ. Prin ea Eminescu iese din sine întru creaţie şi grai, iar iubirea este izvorul graiului, al căutării: „Unde nu-i iubire, nu-i nici cântec/Fără cuvânt nu-i nimic cu putinţă/Amorul este un lung prilej pentru durere/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere/A plânge înseamnă iubire/A da izvorul plânsului, căci dincolo de izvorul plâns se află temelia lucrurilor/Când încetează plânsul piere şi cuvântul”.

Aşadar, iubirea în viziunea poetului are o putere uriaşă care-l poate aduce pe cel nemuritor în veşmântul muritorilor, de dragul acestora. Luceafărul prezintă această luptă a întrupării, putinţa întrupării din apă şi din nefiinţă, din veşnicie în istorie, în vremelnicie. Luceafărul, coboară în istorie pe pământ şi ctitoreşte aici sălaşul blând şi nădăjduitor al muritorilor.

În puterea iubirii întrupate, plecând de la icoana iubitei, Eminescu devine marele poet naţional, purtătorul unui mesaj în istorie şi din această perspectivă poate fi foarte critic. El ştie cum trebuie intrat în istorie, cu lumina iubirii creatoare: „Tu trebuie să te cuprinzi de acel farmec sfânt/Şi noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe pământ”.

Preot dr. Radu Ilas

       L